Flori Jianu

Aman Theodor -pictor, membru al Academiei Romane 1831-1891 fig 32 -monument istoric

Pictor şi grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor şcoli româneşti de arte frumoase atât la Iaşi cât şi la Bucureşti
Theodor Aman şi-a început studiile artistice la Şcoala Centrală din Craiova, apoi la Bucureşti, pentru ca între 1850-1851 să studieze pictura la Paris cu Michel Martin Drolling şi François Edouard Picot.
În cele peste 3000 de lucrări, Theodor Aman abordează tehnici şi teme diferite: scene de gen, compoziţii istorice, portrete, autoportrete, peisaje, naturi statice. Interesul său s-a orientat, în acelaşi timp, şi spre arhitectură, muzică, literatură şi, mai ales, gravură. Aman a fost, printre altele, pionierul picturii peisagistice româneşti, al impresionismului şi în special al gravurii în acvaforte. De asemenea, Aman a început procesul de modernizare a tematicilor abordate prin eliminarea din cultura românească atât a influenţelor orientale cât şi a unui ev mediu întârziat.
În pictura sa de o rigoare academistă, Aman fiind de altfel ultimul reprezentant al academismului în pictura română, simbolurile evocărilor istorice aduc o anume prospeţime, în sensul situării artistului în actualitate. Noutatea pânzelor sale ţine astfel mai mult de răspunsurile tematice la preocupări sociale şi politice din perioada fondării statului naţional român. Nu lipsesc însă şi unele încercări de luminare a paletei, de surprindere a instaneului, ce exprimă ecoul, fie şi palid, al experienţelor unor artişti francezi care pictau în aer liber, la Barbizon, în împrejurimile Parisului, unde în deceniul al şaptelea şi al optulea, se pun bazele Impresionismului. Seria de compoziţii istorice, în care Theodor Aman a excelat, au făcut în epocă o adevărată şcoală: Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, 1852; Bătălia de la Oteniţa, 1854 – tablou pe care l-a prezentat personal Sultanului la Constantinopol; Bătălia de la Alma, 1855 – lucrare expusă la Paris; Unirea Principatelor, 1857; Bătălia românilor cu turcii în insula Sf. Gheorghe, 1859; Vlad Ţepeş şi solii turci, 1861-1864; Izgonirea turcilor la Călugăreni, 1872; Tudor Vladimirescu, 1874-1876; Boierii surprinşi la ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş, 1885-1887.
Theodor Aman nu s-a afirmat numai în plan creativ, ci a fost o personalitate care a jucat un rol de prim ordin şi în procesul de modernizare instituţională a artelor din România. Theodor Aman a fost profesor şi întemeietor al Şcolii naţionale de arte frumoase din Bucureşti (1863) şi din Iaşi (1864). Prin decretul semnat de Alexandru loan Cuza, la 5 octombrie 1864, a fost numit directorul Şcolii din Bucureşti. Totodată, de numele lui Theodor Aman se leagă şi organizarea primelor expoziţii colective cu caracter periodic şi realizarea primei pinacoteci bucureştene.
Pe 10 septembrie 1991, Theodor Aman devine, post mortem, membru al Academiei Române.

Muzeul Theodor Aman funcţionează chiar în locuinţa pictorului, într-un edificiu reprezentativ pentru stilul neo-clasic. Casă, locuinţă şi atelier, ridicată în 1869 pe locul din str. Clemenţei (astăzi C.A. Rosetti, nr.8), clădirea primită ca zestre de soţia pictorului este rodul concepţiei artistului.
De la planurile casei şi decoraţia exterioară (realizată în colaborare cu sculptorul Karl Storck), până la decoraţia interioară (pictura murală, vitraliile, stucatura tavanelor, decorația pictată şi aplicată pe uşi, lambriurile şi corona-mentul uşilor din atelier sau mobilierul sculptat), toate sunt rezultatul viziunii lui Aman.
În 1904, urmărind să îndeplinească dorinţa soţului, după nenumărate memorii adresate Ministerului Instrucţiunii Publice, Ana Aman va dona statului colecţia şi casa, în ideea ca aceasta să devină muzeu, fapt ce se va întâm¬pla în 1908.
Muzeul Theodor Aman este prima casă-atelier de la noi și funcţionează ca atare, încă de la deschidere, în locuinţa pictorului, un edi¬ficiu inedit în peisajul arhitectonic al celei de-a doua jumătăţi a sec. al-XIX-lea.
Muzeul Theodor Aman este cel mai vechi muzeu de artă din București și unul dintre cele mai valoroase muzee ale Capitalei. De ase¬menea, este singura casă-document de epocă din București. Valoarea patrimonială constă, în primul rând, în aspectul memorial pe care îl reprezintă acest ansamblu plastic şi arhitectonic.
Planul edificiului, imaginat de Aman, s-a concretizat într-un proiect realizat de antre¬prenorul Fr. Scheller, la indicaţiile precise ale artistului. În 1869, era ridicată locuinţa, un adevărat templu al artei. În articularea clădirii, Aman a apelat la elemente ale arhitecturii neoclasice şi renascentiste, vizibile mai ales pe faţadele nordică şi estică, dar şi la stilistica neogotică, în decorarea atelierului de pictură, cea mai spectaculoasă încăpere a casei. Aici a trăit şi lucrat artistul până la sfârşitul vieţii, în 1891. Casa a revenit, prin testament, soţiei.
Într-o scrisoare, Ana Aman mărturisea că dorinţa pictorului a fost ca această casă să devină muzeu. De aici şi demersurile pe care ea le-a făcut în acest sens pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi pe lângă Casa Regală. În 1904, clădirea, colecţia de pictură, gravură, instrumentele de lucru și mobilierul, intrau în posesia statului, iar patru ani mai târziu, la 16 iunie 1908, se deschidea oficial Muzeul Theodor Aman.
Colecţia muzeului este extrem de variată şi deosebit de valoroasă, întrucât constă din lucrări semnate de Aman, în aproape toate genurile şi tehnicile artei de şevalet, gravură, artă decorativă şi diverse obiecte care i-au aparţinut. Expuse în casa artistului, lucrările alcătuiesc un tot unitar, conservând atmosfera de sfârşit de secol XIX şi spaţiul în care a trăit şi creat primul pictor român modern. Fondul prin-cipal îl constituie donaţia Anei Aman din 1904, sporit ulterior prin alte donaţii, transferuri sau achiziţii. În 1950, un lot important de lucrări private, ce a contribuit la constituirea Galeriei Naţionale, completează acest fond.
Muzeul deţine 165 de lucrări de pictură în ulei pe pânză sau panouri de lemn. Sunt pânze ce urmăresc evoluţia artistului, din perioada de început a creaţiei, până la lucrările de ma-turitate. Aman este primul artist român care excelează în abordarea genurilor noi: consacră scena de bătălie şi portretul istoric; “atelierul artistului”; ambianţa din interior sau peisajul din proximitatea casei; reuniunile mondene; scena gen în peisaj citadin sau rural (unele, adevărate documente de epocă, ce surprind as¬pecte din cotidianul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi evoluţia modei acelor vremuri); peisajul din anii maturităţii; nudul, ca gen nou (înaintea lui Grigorescu) sau scene orientale. Toate acestea sunt ilustrate în colecţie şi probează modernitatea lui Theodor Aman.
Gravura ocupă un loc important în cadrul colecţiei, în special cea în aquaforte, tehnică pe care Aman a deprins-o în anii de studii, în capitala Franţei, şi căreia i s-a consacrat, cu perseverenţă, începând cu 1872 și până în 1881. Pentru performanţele de excepţie în această tehnică, în 1875 a fost ales membru al Societăţii Aquafortiştilor de la Paris. Graţie relaţiei cu editorul A. Cadart, care i-a publicat o serie de planşe, cinci plăci de gravură ale lui Aman au intrat în posesia Societăţii Aquafortiştilor.
Planșe ale lui Aman au figurat şi în publicaţia societăţii, “L’illustration nouvelle”.
În inventarul din 1904 erau înregistrate 53 de aquaforte încadrate, cărora li s-au adăugat alte donaţii ale Anei Aman şi exemplare din ti¬rajele postume Fischer Galaţi, Adrian Maniu, Mişu Teișanu sau Alexandru Moscu, plus unele transferuri şi achiziţii, astfel că, în prezent, din Colecţie fac parte 298 de gravuri. Muzeul păstrează şi cele 43 de plăci de gravură pe care Ana Aman le-a donat în 1904. Aquarela, relativ slab reprezentată în colecţie sub aspect cantitativ (33 de lucrări), tratează teme diverse, unele inedite, altele prezente în pictură, gravură sau desen.
Cu excepţia unui bust al Pepicăi Aman, a bus¬tului lui Mihai Viteazul şi al unui cap de femeie, modelat în ceară sau plastilină, sculptura ţine mai mult de latura decorativă şi se regăsește la piesele de mobilier.
În inventarul din 1904, acestea figurau ast¬fel: “1. Un dulap din stejar gotic (sculptat în 1865); Un dulap mic cu două basoreliefuri, reprezentând sculptura şi pictura; 3. Un dulap pe patru picioare, cu încuietură secretă, cu ba¬soreliefuri, reprezentând două femei nude; 4. O masă din stejar, sculptată şi gravată. Pe faţă sunt cioplite nouă chipuri de voievozi naţionali; 5. O cutie pentru lemne (cu figuri alegorice); 6. Dulap de haine. Amor şi Psyhia, sculptaţi pe faţă; 7. Lavabou cu oglindă şi sculpturi; 8. Cadrul unui ceasornic. 9. Două uşi cu două can¬turi, pe care sunt ciopliţi Titien, Rembrandt, Veronese şi Raphael.”
Presa pentru gravură, adusă de la Paris în 1872, bancuri de lucru, dăltiţe, ace de gravură, palete, cutii şi bastoane de pictură, pensule, mojare, sticluţe – conferă un plus de autentici¬tate atmosferei atelierului de pictură şi gravură. În biblioteca - sculptată și concepută de Aman -se păstrează o parte din cărţile artistului, cele pe care doamna Aman le-a lăsat în casă, în 1904.
Câteva piese de costum oriental (șalvari, mantale şi papuci de cadână, fes), ii şi catrinţe olteneşti, panoplia cu arme (puşti şi pistoale ori¬entale cu intarsii de alamă, fildeş sau sidef), vase româneşti sau orientale, ciubuce, narghilea, ce figurează şi astăzi în patrimoniul muzeului, au fost folosite de Aman ca material de lucru şi pot fi recunoscute în pânzele lui. Alături de alte obiecte personale, toate alcătuiesc colecţia de peste o mie de piese a muzeului.
Theodor Aman este un produs al educației îngrijite, clasice, tradiționaliste, din familiile bogate ale acelor vremuri. Au existat anumite principii pe care le-a considerat dogme, con-tra cărora era periculos să te ridici. În timpul șederii la Paris, Aman a căutat să se cultive și a muncit serios, nu numai în direcția artei sale, ci și pe tărâm literar.
Dedicându-se artei și consacrându-i o viață întreagă, el a ridicat-o în acele timpuri până la nivelul unui om bogat și de neam.
Prin Școala de Arte Frumoase, a îndrumat spre pictură și sculptură pe toți artiștii cu care ne mân¬drim. El a fondat pinacotecile și a împlântat pro¬fund credința că arta noastră nu se poate dezvolta decât alături de școala franceză.
Opera unui astfel de om formează cel mai in¬teresant capitol din istoria începuturilor picturii românești, căci Aman a fost - mai mult decât un mare artist - un deschizător de drumuri.

Random image

Album info

Gallery Stats

  • Version: 3.0.2
  • Albums: 961
  • Photos: 14565
  • Hits: 7273387