Flori Jianu

Maruca Cantacuzino (Maria Rosetti-Tescanu) 1878-1969

Una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului de veac XX a fost, cu siguranţă, Maria Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă prinţesă aristocrată a vremii. Prietenă apropiată a reginei Maria, ea s-a iubit cu prinţul Mihail G. Cantacuzino, cu filosoful Nae Ionescu şi cu muzicianul Dinu Lipatti, pentru ca mai târziu să devină soţia marelui compozitor George Enescu.
Născută în 1878 într-o familie de boieri moldoveni din Tescani, tânăra timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin, a fost cerută de soţie, la 18 ani, de un boier muntean din marele clan al Cantacuzinilor, Mihail.
A visat mult la această căsnicie, dar mariajul a existat doar pe hârtie. Pentru Maruca, cum o alintau toţi, ochii nu s-au mai uscat deloc după ce a descoperit că acesta iubeşte mai mult vinul şi domniţele de consumaţie, în contrast cu dragostea ei timidă.
Mai mult, pe parcursul relaţiei lor îşi prinde soţul în pat cu sora ei, Nellie. Acest lucru o determină să ceară divorţul, dar Mihai o imploră să-l ierte măcar de dragul celor doi copii pe care îi făcuseră împreună. Nu poate să se despartă decât psihic de el şi decide să rămână sub acelaşi acoperiş.
La puţin timp după această ruptură, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de maşină, tragedie care o face pe Maruca să o ia pe altă cale şi să i se deschidă apetitul pentru aventură.
„Anturajul select a făcut-o să beneficeze de cea mai înaltă instruire în spiritul filosofiei şi al artei. Aşa l-a cunoscut de fapt pe marele Nae Ionescu, alături de care a trăit o iubire devastatoare”, povesteşte istoricul Dan Falcan. Filosoful a rămas impresionat de vitalitatea ei, deşi era cu zece ani mai în vârstă.
Prietenia lor, nota prinţesa, era una „eterică, în domeniul transcendental al spiritului”, dar nu excludea dintre calităţi virilitatea lui. Relaţia lor nu a fost una lipsită de precipitaţii, deşi s-a consumat vreme de şapte ani.
Între timp, viaţa ei sentimentală lua foc, astfel că, în acelaşi timp se îndrăgosteşte la prima vedere, într-o noapte de Revelion, de marele George Enescu, chemat să cânte la curtea reginei Maria şi a lui Ferdinand.
Prinţesa s-a îndrăgostit la prima vedere de marele compozitor George Enescu
Biografii muzicianului spun că acestuia nu i-a picat tocmai bine să fie muzician la curtea prinţesei din Sinaia, cu atât mai mult cu cât, în acea vreme el era considerat doar un simplu lăutar. Deşi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea, Enescu este nevoit să plece în Franţa după terminarea războiului.
Un alt motiv de depresie pentru prinţesă, pe lângă despărţirea de Nae Ionescu. Aşa ca, imediat, Maruca decide să se sinucidă turnându-şi acid pe faţă.
Un gest extrem şi greu de înţeles, mai ales că era obsedată de frumuseţea ei. “Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explică Falcan.
Dupa tentativa ei de sinucidere, Enescu s-a întors de urgenţă la Bucureşti, acolo unde a cumpărat o casă, pe Calea Victoriei, în care i-a fost alături. Între timp, in 1937, s-au căsătorit.
“O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis uşa apărand Alice, fiica Marucăi. Făra a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mana, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa.
Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă”
În ciuda statutului, ea dezvoltă mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, după cum vorbesc cronicarii acelor vremuri. Enescu o iubea, însă, orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţese.
„Enescu merita mai mult de la Maruca, pe care o iubea sincer şi curat. Ea a mai clacat în timpul relaţiei, dar el se făcea că nu vede, nu aude. Exact ca în cazul relaţiei dintre Eminescu şi Veronica Micle!”, explică istoricul Dan Falcan.
Au renunţat amândoi la România şi s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul şi moare. Slăbit şi pe jumătate paralizat el a rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris.
Jurnalistul Ciprian Plăiaşu, cel care a coordonat numărul revistei Historia dedicat vieţii lui George Enescu, ne-a povestit câteva lucruri despre copilăria lui Enescu şi despre trauma pe care a suferit-o odată cu separarea părinţilor. „Provenea dintr-o familie de preoţi, şi mama şi tatăl său erau copii de preoţi, dar tatăl nu a vrut să urmeze această cale şi a devenit profesor, avea o formidabilă urecehe muzicală şi a observat imediat că Enescu avea aplecarea către muzică. În momentul în care i-a cumpărat prima vioară a rămas surprins pentru că Enescu a început să cânte la ea şi reuşea să interpreteze orice sunet pe care îl auzea. Enescu a fost al doisprezecelea copil, toţi ceilalţi murind, acesta fiind şi principalul motiv pentru care mama lui l-a ţinut într-un glob de sticlă, trăieşte sub o îngrijire exagerată.“
Părinţii lui s-au despărţit când Enescu era încă un copil, principalul motiv fiind că mama sa suferea de o tumoară malignă, iar în vremea aceea se credea că tumoara este o boală contagioasă. Separarea părinţilor l-a marcat profund, dovadă fiind relaţia de mai târziu pe care a avut-o cu Măruca Cantacuzino, relaţie în care a făcut nenumărate compromisuri, tocmai pentru a evita o despărţire.
Pinţesa Măruca Cantacuzino a fost personajul care i-a marcat viaţa lui George Enescu, a iubit-o foarte mult şi a trecut peste faptul că ea l-a înşelat cu Nae Ionescu. Ciprian Plăiaşu îl descrie ca pe „un personaj profund uman, care trăieşte umilinţa în momentul în care criticii îl apreciază, dar publicul nu îl primeşte cu braţele deschise“.
Cu toate acestea, istoricul Dan Falcan este de părere că Măruca Cantacuzino l-a iubit pe Enescu şi invocă modul în care prinţesa descrie prima lor întâlnire: „Prima întâlnire este de o exaltare fantastică, Enescu apare ca un personaj mitologic, cosmic, ei întâlnindu-se la Peleş, într-o zi cu ploaie şi fulgere. Aceste lucruri denotă un caracter uşor instabil, care alternează stările de euforie cu cele de depresie. Sigur, ei se iubesc.“

Marele si distinsul violonist francez, profesorul Regis Pasquier, de la Conservatorul National Superior de Muzica din Paris, a fost la Bucuresti la o editie a Festivalului George Enescu, la Ateneul Roman, unde a obtinutLocul I la vioara si Marele Premiu “George Enescu’, iar intilnirea lui cuRomania compozitorului care i-a indrumat cariera l-a emotionat si l-a marcat, la fel precum faptul ca a urcat pe scena celebrului Ateneu, unde George Enescu a cantat de mai multe ori. George Enescu, pe care el il cunoscuse personal la virsta
copilariei, deoarece tatal sau, Pierre Pasquier, muzician si el, fiind prieten cu George Enescu l-a dus intr-o zi acasa la marele compozitor roman spre a fi audiat de acesta.
“Enescu era deja bolnav, dar a acceptat sa ne primeasca. M-a ascultat, s-a ridicat de pe scaun, m-a mingiiat pe cap”.
La numai citiva ani dupa ce a fost audiat de George Enescu, care i-a dat apoi sfaturi si lectii, copilul Regis Pasquier avea sa obtina la virsta de 12 ani, in 1958,Premiul I la vioara al CNSMP. Iar numai 2 ani mai tirziu era invitat sa dea concerte la New York, unde avea sa ii intilneasca pe marii muzicieni ai secoului XX: David Oistrah, Isaac Stern, Nadia Boulanger, Pierre Fournier.
Se adeverise ceea ce George Enescu ii spusese: ca va pasi pe urmele unui alt baiat de mare talent de care George Enescu se ocupase: Yehudi Menuhin.
Regis Pasquier a fost mai multi ani solist al Orchestrei Nationale a Frantei si canta pe o vioara Guarneri fabricata in 1734 (ca si George Enescu, a carui vioara Guarneri fusese fabricata la Cremona in 1731). Iar in repertoriul sau, Regis Pasquier includea si sonate pentru vioara de George Enescu.
“Ce se intimpla cu Enescu revolta cercurile muzicale aleParisului” Desigur, atunci cind a fost acasa la Paris la marele compozitor roman (in arondismentul IX, pe 26-28 rue de Clichy, etajul 1, Regis Pasquier avea doar 9 ani. Dar isi aminteste si acum ce discutau cei din jurul sau, muzicienii din Paris care cunosteau situatia familiala tragica si penibila a marelui compozitor roman, supliciul pe care acesta il indura stoic in compania sotiei sale Maruca de peste 15 ani, de la casatoria lor din 1939 si care nu s-a sfirsit decat la moartea lui Enescu, in 1955.
Dupa casatorie, ea nu a acceptat sa fie numita “doamna Enescu” ci “Alteta Sa Printesa Cantacuzino”. N-a fost linga Enescu nici macar cind acesta s-a stins in noaptea de 3 spre 4 mai 1955 in camera sa de hotel, fara nici oluminare…
Maruca Cantacuzino fusese doamna de companie a Reginei Maria a Romaniei si pretindea ca este printesa “pur-singe” desi fusese doar prin alianta, ca urmare a casatoriei sale precedente, la virsta de 18 de ani, cu bogatul print Mihail (Misu) Cantacuzino, primar la Bucurestilor si ministru de Justitie, care avea in capitala “Palatul cu lei” de pe Calea Victoriei.
Si numai in urma acestei casatorii cu printul a acces Maruca, descendenta unei familii, aflata la apus, de boieri dintr-o provincie moldoveneasca, la grupul elitist al marilor figuri aristocrate ale vremii. Iar pentru a-si pastra acest statut, ea
a preferat sa inchida ochii la amorurile extraconjugale ale printului, unul petrecindu-se chiar cu sora ei, Nelly.
In treacat fie amintit ca desi ea insasi incepuse relatia cu Enescu inca din timpul casatoriei cu printul Misu Cantacuzino, dupa moartea acestuia (intr-un accident de masina), a preferat sa nu-si oficializeze relatia extraconjugala ci sa isiacorde ragaz (si) pentru relatia cu filosoful Nae Ionescu, mai tinar decit ea cu 13 ani, casatorit dar separat de sotie (un triunghi
amoros despre care a curs multa cerneala nu numai in perioada interbelica).
Dupa 7 ani de relatie cu Maruca (chiar si in vila “Luminis” a lui Enescu de la Sinaia), Nae Ionescu a parasit-o pentru Cella Delavrancea (cotata atunci drept o incredibila pianista a epocii, iar mai tirziu si ca otalentata scriitoare). Parasita,
Maruca si-a dat foc, iar cei doi copii din casatoria cu Misu Cantacuzino, tot mai alarmati de sanatatea ei psihica au cerut o evaluare psihiatrica. Maruca și-a revenit abia după doi ani, prin 1935. În tot acest timp Enescu i-a fost alături.
În 1937 ce doi s-au căsătorit, una din domnișorele de onoare fiind… Cella Delavrancea!
De altfel, Maruca era o femeie pe care contemporanii o caracterizau ca bizara, snoaba si sclifosita, aroganta, vanitoasa dar si excentrica (se trezea “dimineata” pe la orele 11:00 si la amiaza lua micul dejun). Iar daca cineva cerea la telefon sa
vorbeasca cu “doamna Enescu” nici macar nu raspundea; dar daca cerea cu “Alteta Sa Printesa Cantacuzino”, ei da, atunci raspundea imediat. Lui Enescu ii era si frica de ea si facea supus tot ce ii cerea, ii satisfacea toate mofturile, iar cind aveau musafiri ea nu mergea niciodata sa deschida usa, ci il trimitea pe el. Enescu deschidea usa si chiar inainte ca musafirii sa intre in casa,ii ruga sa se adreseze Marucai numai cu titlul de “Alteta”, ca numai asa ii placea ei. Or, Maruca nu a fost niciodata o adevarata si “pur singe” “Alteta Sa” , deoarece nu senascuse printesa, ci era fiica unor boieri din Tescani, jud. Bacau si se numea Maria Rosetti-Tescanu. Maruca iubea luxul si petrecerile mondene, iar pentru asta trebuiau bani. Multi. De aceea ii cerea lui Enescu sa dea cit mai multe concerte, lectii, conferinte, cursuri de Master Class etc. chiar si in ultimii ani ai vietii sale, cind sanatatea ii era subreda. Si desi cunoastea bine starea sanatatii sotului ei, pretentiile nu s-au oprit caci ei niciodata nu ii ajungeau banii, voia cit mai multi, din ce in ce mai multi. De altfel, George Enescu i-a marturisit preotului Vasile Hateganu de la New-York: “Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sint cersetor in lume”.
Si cum in ultimii ani de viata nu mai putea cinta la vioara, din cauza spondilozei care ii afecta grav coloana vertebrala, atunci mergea sa dirijeze orchestre. Toata lumea muzicala din Paris era la curent de drama si de exploatarea pe care bietul
Enescu o traia linga despotica sotie, dar nimeni nu putea face nimic, unii chiar se intrebau daca nu cumva Maestrul si-a ratacit mintile si ii place suferinta, de sta subjugat de acea femeie. Maruca nu aducea nici un ban in casa, dar ii reprosa neincetat lui Enescu starea materiala precara a familiei si faptul ca locuiau in doua camere mici, aveau baie dar nu si bucatarie, iar pentru ea vizitatorii erau interesanti numai daca Enescu putea sa le ofere ceva pe bani.
“Ceea ce se intimpla cu Enescu era inacceptabil si incredibil si ii revolta pe toti cei din cercurile muzicale ale Parisului – mi-a povestit cu durere si cu revolta in glas profesorul Regis Pasquier, si toata aceasta drama este inca proaspata in memoria parizienilor, care il iubesc pe Enescu chiar si acum, la 58 de ani de la moartea sa”. Numai ca pe malurile Dimbovitei s-a preferat o istorie de dragoste romantata si frumoasa a Marucai pentru Enescu, in timp ce francezii, martori ai anilor petrecuti de cei doi pe malurile Senei, erau mai obiectivi. Si poate cea mai flagranta si mai cinica dovada de indiferenta cu care ea il trata pe marele muzician a fost afirmatia pe care a facut-o in ultimele luni de viata ale acestuia, paralizat pe jumatate inca din vara anului 1954, ca urmare a celui de-al doilea accident vascular cerebral (primul fusese in
1950). Declarind ca nu mai poate sa-l tina acasa pe Enescu, pe motiv ca ea nu este nici bucatareasa (nestiind sa gateasca) si nici infirmiera (ca sa il ingrijeasca), l-a mutat la Hotelul Atala din Paris, la etajul 4, camera 40 – un hotel
pe linga Champs-Elysee (rue Chateaubriand nr. 10), cu 48 de camere de patru stele ce apartinea unui proprietar roman pe nume Florescu. De altfel, ultima fotografie a lui George Enescu nu este cu Maruca ci cu ciinele sau Mutzerli, ramas credincios – si Mozart a fost condus la groapa comuna a saracilor din Viena tot numai de ciinele sau…
Slujba de inmormintare a lui George Enescu a avut loc la Biserica Ortodoxa Romana “Sf. Mihail si Gavril” din Cartierul latin din Paris (rue Jean de Beauvais).
Maruca a refuzat sa fie prezenta la parastasul de 40 de zile tinut tot la bisericaamintita, sub pretextul ca acolo se face
politica…
Ulterior, “Alteta Sa” a plecat in Elvetia, pe malul lacului Leman din orasul Vevey, locuind intr-un luxos hotel de 5 stele (HÔtel des Trois Couronnes, pe rue d’Italie).
Nu a avut bani ca George Enescu sa isi traiasca decent ultimele luni de viata, dar a avut bani ca ea sa isi petreaca anii de dupa moartea lui Enescu, intr-unul din cele mai luxoase hoteluri din Elvetia (astazi, o camera costa cam 10.000 $ pe luna). A mai trait 13 ani, murind la virsta de 90 de ani.
Agenti comunisti romani condusi de Corneliu Bediteanu au incercat sa rapeasca trupul neinsufletit al lui Enescu pentru a-l aduce in Romania, pretextind “patrimonial national”, dar au fost arestati de serviciile politiei secrete franceze si expulzati din Franta a doua zi.
Mormintu lui George Enescu este in cimitirul Pere Lachaise din Paris in stinga celui al compozitorului Georges Bizet.
Pe piatra sa funerara, literele sterse de vreme abia se mai descifreaza: “Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut. Commandeur De La Legion D’Honneur. 1881-1955″.
Poate ca Guvernul Romaniei, prin Ambasada sa din Paris, va face efortul de a reface piatra de mormint a celui mai mare muzician roman al tuturor timpurilor, care a adus atita stralucire tarii sale.

A fost iubită cu aceeaşi ardoare şi patimă cu care a fost înşelată. S-a considerat toata viaţa „altfel” şi neînţeleasă. A încercat să se sinucidă, dar s-a agăţat ne­buneşte de viaţă, supravieţuind tuturor partenerilor oficiali. A dăruit şi a primit în egală măsură. A fost şi vânător, dar şi vânat, trăindu-şi viaţa ca într-o telenovelă. Nu este biografia unei starlete a timpurilor noastre, ci a unei prinţese trecută cu majuscule în paginile istoriei României. Maria Cantacuzino-Enescu, născută Rosetti-Tescanu. Prinţesa Maruca.
Satul Tescani, judeţul Bacău, este unul dintre cele 7 aşezări care formează comuna Bereşti – Tazlău, locul unde, la 17 iulie 1879, vede lumina zilei Ma­ria Rosetti-Tescanu. Mama, Alice şi tatăl, Dumitru, amândoi descendenţi al unor vechi familii boiereşti, sunt cei care îi îndrumă primii paşi în viaţă, dar sunt şi sursa primelor şocuri şi dezamăgiri din lunga serie de întâm­plări nefaste ce va urma şi datorită cărora credea că se trage dintr-o familie blestemată. Tatăl ei, un om cu două facultăţi la Paris, se sinucide la vârsta de 45 de ani, ducând cu el în mormânt motivul acestui gest disperat. Fratele, Constantin, îşi pune şi el capăt zilelor aparent inexplicabil în vreme ce sora mai mică, Nellie, moare nebună, întocmai ca Eufrosina, bunica pe linie paternă.
Ea însăşi era ­cunoscută ca având depresii, purtări ciudate cum ar fi ­căutatul cu orice preţ al zonelor slab lu­mi­nate şi având la activ – cum altfel, în „buna” tradiţie a fa­miliei – cel puţin o tentativă de suicid. Nereuşită, e ade­vărat, dar urmată de o mutilare cu acid al obrazului drept, „amintire” care o va însoţi toată viaţa şi din cauza căreia va poza numai din partea stângă. Iar dacă nu ar fi avut la bază un act necugetat, am putea spune că e hilar faptul că revenirea doamnelor din high-life-ul bucureştean la moda pălăriilor cu voal s-a produs din încercarea de a o imita, cu orice preţ, pe Maruca, prinţesa înşelată în amor.
Fereşte-mă, Doamne, de rude…
Pentru cine a parcurs cartea de memorii „Lumini şi Um­bre”, faptul ca Maruca se credea o femeie „altfel” nu constituie o surpriză. Până la un moment dat, totul pă­rea a-i reuşi în viaţă. La vârsta măritişului, 18 ani, se căsătoreşte cu unul dintre bărbaţii care, dacă ar fi trăit în timpul nostru, l-am fi numit cu siguranţă cel mai râvnit burlac al anului! Devenită peste noapte doamna Mihai Cantacuzino nu numai că îl are ca socru pe Grigore Cantacuzino, zis ­Na­babul, dar, mai presus de orice bogăţii, capătă titlul de „Prinţesă”, la care va renunţa doar pe lumea cealaltă. Dar în viaţă totul se plăteşte şi fericita, adorata, invidiata Maruca avea să îşi dea seama foarte devreme de asta. După numai câţiva ani de armonie conjugală, inevitabilul se produce.
Mişu Cantacuzino nu numai că este prins de soţie în plină activitate de adulter, dar, întocmai ca în telenovelele de astăzi, „respectiva” nu este nimeni altcineva decât sora prin­ţe­sei, „cenuşăreasa” Nellie, rudă pe care se străduise chiar ea, din răsputeri, s-o introducă în înalta societate „(...) la serate şi five-o’clockuri, la fastuoasele cine în oraş şi acasă, la ieşirile la iarbă verde, la curse, la bătaia cu flori unde eram mereu înconjurată de lume şi sărbă­to­ri­tă, tot atât de admirată ca frumoasa prinţesă Maria, săr­mana fată era primită cu răceală şi cu un fel de reticenţă pe care nimic din conduita şi persoana sa nu le justificau.” Iar din scena flagrantului rezulta cât se poate de clar nu numai furia femeii „traduse” în amor o afectea­ză pe prinţesă cât, mai ales faptul că „cea­laltă” era tocmai şarpele crescut la sân. „(...) la întoar­ce­rea de la unul din cele mai frumoase baluri din acel an, bal dat în onoa­rea mea de către minis­trul Turciei, Kiazim Bey, în­dră­gostit nebuneşte de mine, ca şi de alte câteva fru­moa­­se ale zilei (...) Deşi ştiam mai de mult de relaţia dintre Mihail şi ea (sora Marucăi – n.n.) m-a apucat un frig de moarte când l-am văzut pe soţul meu lângă patul lui Nellie”.
Dar ce putea să mai facă? Trecuseră deja nouă ani de căsnicie şi avea doi copii. Ideea divorţului, deşi îi venea în minte de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, era de neacceptat mai întâi fiindcă şi-ar fi pierdut statutul de prinţesă, motivul pentru care de fapt se măritase, şi pentru că s-ar fi făcut de râs iremediabil în saloanele protipenda­dei bucureştene. Şi atunci îşi aminteşte de faptul că ­Enescu, tânărul muzician pe care îl cunoscuse într-o seară de 1 martie pe când avea 20 de ani, era îndrăgostit ­nebuneşte de ea. În acel moment de disperare hotărăşte ca la „coarne” să răspundă tot cu „coarne” împletind iţele, şnurul nevăzut cu care îl va lega de ea, ca pe un mărţişor la butonieră, pentru tot restul vieţii.
Până când, după 30 de ani de amor cu năbădăi s-a hotărât să îl ia de bărbat pe ilustrul muzician, Maruca îl poartă cel puţin prin două triunghiuri amoroase, mai întâi cu soţul infidel Mihai Cantacuzino şi, după decesul acestuia într-un ciudat accident de maşină, cu filozoful la modă în acea perioadă a Bucureştilor, Nae Ionescu. Abia despăr­ţi­rea de acesta din urmă, cauzată de plictisul bărbatului mai tânăr care şi-a făcut damblaua de a fi amantul unei aristocrate bogate şi bătrâne, aduce posibilitatea oficializării legăturii ce dura de atâţia zeci de ani între Maruca şi Enescu. Dar şi o tentativă de suicid eşuată în borcanul cu vitriol.
Măritată cu autorul operei „Oedip”, prinţesa Maruca Cantacuzino îşi continuă destinul, urmând a fi înşelată – se putea altfel? – şi de cel de-al doilea soţ, şi tot cu o persoană apropiată, tânăra şi frumoasa poloneză Claudia Ra­gulski adusă chiar de ea pentru a-i ţine companie. Dar ce putea să mai facă la 62 de ani?
Sinuciderea nu mai re­pre­zenta o opţiune, aşa că hotărăşte să se răzbune pe rivală. O pârăşte la Antonescu (!!!) în speranţa că va fi expulzată din ţară. Cum şi acest demers eşuează, nu-i rămâne decât să facă ceea ce se pricepea mai bine, adică să-i facă viaţa mize­rabilă lui Enescu, culmea, probabil singurul om care a iubit-o cu adevărat. Şi a reuşit! Slăbit, imobilizat la pat, jumătate paralizat, muzicianul se stinge, în noaptea de 4 spre 5 mai 1955 la Paris, într-un apartament din Hotelul Atala. Maruca îi urmează 13 ani mai târziu, murind în Elveţia, într-o zi mohorâtă de decembrie a anului 1968.
După o asemenea poveste furtunoasă de dragoste, se pare că doar moartea i-a unit cu adevărat pe cei doi, inscripţia de pe piatra funerară a mormântului din cimiti­rul parizian Pere Lachaise fiind singurul loc în care Maruca a acceptat, ba chiar a cerut ca una dintre ultimele dorinţe să nu fie trecut cuvântul „Prinţesă”. Altfel, în vanitatea ei, unui alt tip de adresare, nu răspundea nici la telefon...
Frumuseţe impunătoare, bizantină
Regina Maria: „Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii şi una dintre ele era gus­tul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune aca­să la ea. Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii.”
Cella Delavrancea: „Frumoasă, deşteaptă şi originală, fermeca prin puterea exaltantă a simpatiei dăruită tuturor şi având o acţiune imediată asupra tuturor...”
Matila Ghyka: „Maruca Canta­cu­zino, acum Doamna George Enescu, era înaltă, subţire, cu nişte ochi negri minunaţi sub nişte sprân­cene pe care nu le poţi numi decât distinse şi un ten frumos, uşor roz; se ştia că era de o frumuseţe impunătoare, bizantină, pe care o sugerau la fel de bine numele şi caracterul ei, orgolios şi fantast. Trebuie să aduc imediat corecţii acestor două adjective: orgoliul ei nu avea nici o legătură cu vanita­tea sau snobismul, şi era, mai cu­rând sentimentul de a fi diferită de toată lumea, ceea ce era evident, şi era de aceeaşi natură cu or­goliul unei acvile, al unui leu sau al unui armăsar. Latura fantastă provenea în parte din „unicitatea” ei; nu s-ar fi gândit să facă cuiva vreo grijă sau vreo supărare şi era, dimpotrivă, bună şi generoasă, dar în schimb nu admitea ca ceva să stea în calea libertăţii ei sau a modului special în care îşi orânduise viaţa.”

Random image

Album info