Flori Jianu

Constantin Brancusi 1876-1957

Când vine vorba despre personalităţi care au schimbat destinul lumii, care au creat capodopere incredibile sau cărora istoria le-a dat aura de genii, nu ne mai gândim că şi ei au fost oameni. Le mitizăm existenţa şi uităm că tot ce au creat a fost de cele mai multe ori rezultatul unor suferinţe, bucurii, emoţii, experienţe profund umane.
Dar marii maeştri au fost în primul rând oameni spectaculoşi, cu poveşti extraordinare şi reţete de viaţă interesante. Despre artistul Constantin Brâncuşi se ştie că îi plăcea solitudinea. Trăia în atelierul lui din Impasse Ronsin, la Paris, şi zile întregi cioplea şi experimenta până ce ajungea la forma perfectă. Însă când venea vorba de prieteni, mese, petreceri, femei, ehehe, şi aici maestrul Brâncuşi căuta perfecţiunea. Constantin Brâncuşi adora să pregătească mese pentru prieteni : )
Un jurnalist de la revista "Vanity Fair" povestea în 1922: "O masă gătită de Brâncuşi e un eveniment special şi plin de spectacol. Sunt invitaţi trei prieteni, iar maestrul găteşte pentru ei la focul sobei construite chiar de el în atelier. Unul dintre oaspeţi e femeie şi el aşază masa chiar în faţa ei. Cu gesturi galante, aranjează tacâmurile, farfuriile şi pune şi un vas cu flori, care amestecă fabulos nuanţe ce amintesc de Matisse şi Redon.
E un mare connoisseur de vinuri şi lichioruri fine. Poartă saboţi din piele, pantaloni de culoarea pământului, o cămaşă verde-pădure şi aşază pe masă fripturi care pot fi măsurate în metri".

Între 1920 şi 1930, atelierul lui Brâncuşi a fost locul de pelerinaj al multor parizience elegante, bogate şi colecţionare de artă modernă. Aceste întâlniri s-au transformat uneori în prietenii, alteori în iubiri şi una dintre ele l-a făcut pe maestru tată. Galeria de portrete de femei din portofoliul de lucrări ale artistului este martorul tăcut al acestor relaţii pline de mister. Constantin Brâncuşi a fost unul din cei mai mari artişti români, dar şi un iubit şi iubitor de femei splendide.

În 1913, Brâncuşi expune în Statele Unite lucrarea "Domnişoara Pogany". Sculptura are un succes fabulos. Ochii enormi, celeşti şi capul ovoid au stârnit controverse, chiar şi ironii, însă sensibilitatea lucrării a învins. Iar povestea sculptată a domnişoarei cu mâinile împreunate şi chipul fin ascunde o dragoste care a durat 26 de ani. Brâncuşi a întâlnit-o pe pictoriţa Margit Pogany în 1909, când tânăra artistă i-a pozat maestrului pentru o lucrare. "Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire", povestea Margit.
Despre relaţia dintre Brâncuşi şi Margit s-a scris mult, iar povestea de dragoste a ieşit la lumină după moartea lui Pogany, când a fost dată publicităţii corespondenţa pe care pictoriţa a avut-o cu românul din 1911 până în 1937. Pe 19 ianuarie 1919, Margit Pogany îi scrie lui Brâncuşi din Lausanne: "Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie câtă mi-ai dăruit tu mie". În 1914, când Brâncuşi a călătorit până în România, s-a oprit mai întâi în Bucureşti, să-şi viziteze iubita. Din păcate, Pogany nu mai era în oraş şi într-una din scrisori îi împărtăşeşte dezamăgirea: "Este atât de dureros că nu am reuşit să ne revedem!".

În anii '20, în atelierul lui Brâncuşi intră o irlandezo-americană superbă, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei) şi mai tânără cu 20 de ani decât artistul. Cei doi încep o idilă, dar tânăra americană se teme de gura lumii, pentru că simţea că e o relaţie nepotrivită cu mult mai coptul ei maestru.
Brâncuşi, un om liber şi fără prejudecăţi, îşi invită muza şi iubita în ţara lui: "De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea". Vacanţa celor doi în România a durat între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care au vizitat Sinaia, Peştişani şi la întoarcerea spre Paris au mai rămas câteva zile la Roma şi Marsilia. Cunoscuţii cuplului au speculat că după această călătorie Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat clar de înţeles că nu are chemare de soţ.
Dezamăgită, Eileen s-a întors la ea acasă, s-a căsătorit şi cu siguranţă s-a mai revăzut cu iubirea din tinereţe. Într-una din scrisorile ei către Brâncuşi mărturisea (1923): "Aş vrea să ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui".
Povestea dintre Brâncuşi şi Eileen Lane a trecut, dar a rămas posterităţii o sculptură inspirată de personalitatea, fragilitatea şi teama de gura lumii a tinerei lui iubite: "Eileen Lane".
"Prinţesa X" şi prinţesa frigidă

Moştenitoare a unei mari averi, Marie a trecut pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. Ea a fost modelul pentru controversata «Prinţesa X», care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Toată lumea s-a îngrămădit să comenteze că lucrarea care seamănă cu un falus erect, dar Brâncuşi a explicat: «Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia". Explicaţia artistului... fără cusur. Gurile rele însă nu s-au oprit din speculaţii, mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă a lui Freud şi printre obsesiile cercetărilor ei psihanalitice s-au numărat erecţia şi frigiditatea.

Miliţa este o tânără din Chişinău, o răzvrătită dintr-o familie bună de peste Prut. La începutul secolului trecut, artista făcea parte la Zürich din grupul de artişti de la Cabaret Voltaire, cei care înfiinţau mişcarea dadaistă. E amică cu Lenin (care nu vrea să intre în DADA) şi cu Tristan Tzara. Prin cel din urmă, Miliţa ajunge să-l cunoască pe Brâncuşi.
În 1919, tânăra Petraşcu intră în atelierul sculptorului şi se îndrăgosteşte năprasnic de artist. Maestrul o cucereşte cu şarmul şi laudele lui la adresa talentului fetei, a doua zi îi cumpăra unelte de sculptat şi Miliţa rămâne la el până în 1924. Din păcate, cei care i-au cunoscut pe cei doi povesteau că Miliţa era ca o sclavă, mereu la dispoziţia maestrului capricios, care în aceeaşi perioadă a avut relaţii şi cu alte femei.
Miliţa nu l-a uitat niciodată pe marele artist, dar din cauza eşecului amoros mulţi spun că şi-a ratat cariera. Este una dintre cele mai importante sculptoriţe din România, dar specialiştii cred că potenţialul ei era mult mai mare decât ceea ce a lăsat posterităţii.
Istoriile iubirii dintre ea şi Constantin Brâncuşi au ajuns la noi prin poveştile pe care Miliţa le-a spus unuia dintre elevii săi, la câţiva ani după despărţirea de maestru.
În 1937, fosta iubită a sculptorului a primit oferta de a realiza complexul monumental de la Târgu Jiu, dar ea i l-a cedat lui Brâncuşi, pentru că aşa i-a cerut fostul ei amant. Petraşcu a supervizat lucrările şi s-a luptat ca tot proiectul să fie implementat corect şi în termenele fixate. Ca şi cum ar fi fost proiectul vieţii ei...

Brâncuşi a întâlnit-o pe Léonie Ricou (1875-1928) între 1908-1910. Madame Léonie, o pariziană divorţată şi foarte cultivată, era una dintre cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque şi în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului (Boulevard Raspail 270) intrau toate per¬sonalităţile culturale ale vremii: Guillaume Apollinaire, Pablo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio González, Amedeo Modigliani şi... Constantin Brâncuşi.
Scrisorile trimise de Ricou lui Brâncuşi, toate semnate între 1914 şi 1921, nu vorbesc decât despre o relaţie amicală pe care colecţionara o avea cu maestrul. Cei care-l ştiau bine pe Brâncuşi, însă, au spus că nu se putea ca franţuzoaica să nu fi picat în mrejele românului. "Madame L.R." este lucrarea inspirată de colecţionara Léonie şi a făcut parte din colecţia privată a lui Yves Saint Laurent.

Nancy Cunard a fost una dintre cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra, dar toată viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului. Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.
Nancy a fost muza multor scriitori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.
"Era Ajunul Crăciunului şi l am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde", povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: "Jeune Fille Sophistiquée" şi "Negresa blondă".
Nancy Cunard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase "Prinţesa X" şi a vrut să-i facă cunoştintă Cellei cu românul care gândise acea minune.
Iată cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
"Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi au sfredelit privirea din umbra orbitelor adânci. Şiretenie, bănuială şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea... mda... şi cânţi la pian frumos... dar nu de-ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti şi, când le joc, nu mă întrece nimeni."
Au urmat un flirt elegant şi o poveste de dragoste scurtă, dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

În ultimii ani de viaţă ai maestrului, cea mai apropiată persoană a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier.

Agnes Meywer, prima femeie-reporter angajată la «New York Sun», era soţia redactorului-şef de la «The Washington Post» şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea «La Reine Pas Dédaigneuse» şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.
Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele dintre cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: «Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul».
Agnes avea trei fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţa dintre cei doi) până în 1947. «M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez mult, mult, mult, mult, mult... Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste», îi scria Brâncuşi lui Florence în 1938.

În 1922, Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat, a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare «de aventuri sexuale şi artistice». Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistentă, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.
La sfârşitul anilor ‘30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a «Păsării în văzduh». Brâncuşi cere 4.000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul dintre «sutele de amanţi» care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţa, iar Peggyţa îi spune când «ţăran viclean", când "zeu adevărat".
Într-una din biografiile ei, Peggy îşi aminteşte cu duioşie: "Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult...".
Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de un an de la startul negocierii, Peggy se hotărăşte să dea 4.000 de dolari pe «Pasărea în văzduh» (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi: «El mi-a adus «Pasărea» la maşină, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată".

Pe Maria Tănase a cunoscut-o la Paris, la Expoziţia Mondială din 1938. S-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o dragoste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

Vera Moore, era o neozeelandeză evreică, născută într-o familie cu şapte fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat patru ani.
În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte niciodată fiul.
John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier, şi că-şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.
Se stie ca Brâncuşi era sensibil la muzica, el insusi cintind din cind in cind la un fluier pe care si-l cioplise in tinerete.
Avea o voce foarte buna iar in perioada scolii si a studentiei pariziene a facut parte din diverse coruri bisericesti.
Deci nu e de mirare ca a ramas fermecat de clapele atinse de degetele Verei Moore.
Legatura lor a fost una pasionala, marturie stind cele patruzeci de scrisori din arhiva, scrisori ce o lunga perioada de timp au ramas secrete nu numai publicului dar si brâncuşilogilor.
In momentul in care s-au intilnit Constantin Brâncuşi avea cincizeci si patru de ani ... iar Vera undeva la jumatatea virstei lui.
In acea perioada sculptorul roman tinea legatura cu o serie de galerii si colectionari de arta de peste ocean.
Nestiind suficienta engleza el a apelat la Vera pentru scrierea de scrisori, incasarea de facturi si alte activitati de secretariat.
De aceea in unele referinte Vera Moore e trecuta drept secretara lui Brâncuşi pentru corespondenta in limba engleza.
Nimic mai fals.
Vera Moore nu si-a intrerupt niciodata activitatea artistica si concertele - din care dealtfel cistiga foarte bine.
Legatura lor a fost una mai putin cunoscuta in lumea artistica a Parisului pentru ca Brâncuşi era un solitar si avea oroare de birfele si cancanurile din presa, considerindu-le absolut dezgustatoare.
Nimeni nu a putut explica din ce cauza nu si-a recunoscut Brâncuşi fiul, pentru ca, iarasi ciudat, dupa nasterea lui, el a continuat legatura cu Vera.
In scrisorile lor nu se intilnesc reprosuri sau invinuiri ci numai cuvinte calde incarcate de emotia unor sentimente pline de greutate.
Dupa mai mult timp de la moartea lui Brâncuşi, cind s-au deschis pentru prima data acele scrisori si au fost citite intr-o cadru restrins la care au participat citeva persoane desemnate de Ministerul Culturii din Franta, s-a lasat o liniste ce nu putea fi umpluta cu nimic.
Nimeni nu se astepta ca sa descopere in persoana lui Brâncuşi atita pasiune si senzualitate.
Nimeni nu s-a asteptat sa descopere dragostea unui tinar de douazeci de ani in sufletul unui om de saizeci.
Deasemeni e foarte interesant faptul ca scrisorile in cauza i-au pus in incurcatura pe biografi, ei fiind nevoiti sa-si revizuiasca informatiile si afirmatiile, pentru ca, rindurile acelea scrise negru pe alb au dezvaluit un Brâncuşi incredibil.
Un barbat prins intr-o relatie delicata cu o femeie careia ii facea declaratii ciudate.
Iar acea femeie l-a parasit, in ciuda faptului ca aveau impreuna un fiu ... in ciuda faptului ca in mai multe scrisori ii marturisea ca il iubeste.
De ce s-a comportat Vera asa?
Daca ar fi sa schitez profilul psihologic al Verei Moore as insista in primul rind pe cunoasterea ei adinca a sufletului si aspiratiilor lui Brâncuşi.
Vera era in primul rind o artista, deci intelegea foarte bine ca unii artisti au nevoie de libertate totala pentru a se putea manifesta.
O familie, un copil de care sa aiba grija in permanenta, reprezentau lucruri care ar fi dus la atrofierea spiritului creator al lui Brâncuşi.
Pe de alta parte, eu cred ca ea a fost foarte indragostita de sculptorul roman, atit de mult incit sa-si doreasca un copil.
Sunt convinsa ca John Moore nu s-a nascut la intimplare sau din eroare.
Intreruperile de sarcini se faceau in Franta chiar si in secolul al XIX-lea, si nu vad de ce o femeie cu posibilitati materiale nu ar fi facut o intrerupere, in cazul in care nu si-ar fi dorit copilul.
Se mai pot lua in calcul si considerentele religioase, desigur.
Ea a fost o femeie sensibila, inteligenta si independenta.
A vrut un copil cu barbatul pe care il iubea. Si l-a avut.
A vrut sa-i dea libertate totala celui pe care il iubea. Si i-a dat.
Vera s-a despartit de Brâncuşi pentru ca asa i-a dictat vocea ei interioara.
John Moore si-a inteles mama si ca nu i-a purtat pica tatalui.
Nu a cerut sa i se recunoasca paternitatea, desi acest lucru ar fi fost foarte usor de facut, pentru ca, urmasi ai fratelui lui Constantin Brâncuşi traiau in Romania .
O simpla cerere adresata statului roman, citeva analize ... si mesajul genetic ADN/DNA ar fi fost decodificat si trecut in fisa de laborator.
John Moore nu avea nevoie de asa ceva. El stia ca e rodul unei povesti de dragoste ... si dorea sa ramina asa.

interviu cu John Moore
EVZ: Mama dumneavoastră a fost ultima mare iubire a lui Brâncuşi. V-a spus vreodată cum s-au întâlnit?
John Moore: Aveau mulţi prieteni comuni. S-au cunoscut prin intermediul acestor prieteni, la unul dintre concertele ei.
A fost o poveste înconjurată de mister pentru publicul larg. Dumneavoastră ce vă spunea despre Brâncuşi?
Nu vorbea prea des pe subiectul ăsta. Voia să păstreze secretul, pe cât posibil. Erau alte mentalităţi la vremea aceea.
V-aţi întâlnit o singură dată cu el. Ce i-aţi spus, ce v-a spus?
Nu ne-am spus nimic. O dusesem pe mama cu maşina într-o vizită la atelierul lui din Paris - rămăseseră prieteni şi mergea la el destul de des -, şi atunci l-am văzut în uşă .
A vrut vreodată să vă vadă?
N-a vrut niciodată.
Trebuie să fi fost foarte ciudat să aveţi un tată atât de faimos şi să nu-l fi cunoscut vreodată.
Toţi suntem faimoşi, într-un fel sau altul. (Râde)
Brâncuşi n-a spus niciodată de ce nu vă recunoaşte.
Nu. Dar în certificatul meu de naştere, mama mi-a trecut totuşi şi numele lui. Deci în paşaportul meu scrie: "John Constantin Brâncuşi Moore".
Ce simţiţi acum în legătură cu el?
Nu s-a schimbat mare lucru pentru mine. Ştiam că nu pot face nimic să mă apropii de el.
Când v-aţi apucat de fotografie?
Pe la 19-20 de ani. Am făcut apoi o profesie din asta, am lucrat 35 de ani în domeniu. Acum am terminat cu fotografia, mă ocup de electronică. Am lăsat fotografia imediat ce am auzit că va începe "epoca digitală". Nu mi-a plăcut ideea de a-mi petrece două ore în faţa computerului pentru a obţine o fotografie care nu poate fi imprimată cum trebuie.
În plus, oamenii nu prea mai vor să plătească pentru fotografie, pentru că ştiu că pot face "o treabă profesionistă" cu un Polaroid. Totul s-a terminat.
Aţi fost vreodată în România?
Nu, dar o să ajung într-o zi....

Casa memoriala Constantin Brancusi situata in satul Hobita, comuna Pestisani, in partea de nord-vest a judetului, pe drumul ce leaga orasul Targu Jiu de localitatea Tismana;
este o reproducere a casei in care s-a nascut Constantin Brancusi (1876-1957), cea originala aflandu-se pe locul unde acum este Muzeul "Constantin Brancusi" din Hobita; construita pe la 1870 de catre tatal sculptorului, casa avea trei incaperi, nu foarte mari; la mijloc se afla o camera cu o vatra micuta cu corlata in spate; in fata casei se intindea o prispa cu stalpi din lemn, putin sculptati la capete, intrarea prispei fiind si ea strajuita de stalpi; casa-muzeu a fost inaugurata in 1971;
se pot vizita trei camere, un patul, o pivnita; are o arhitectura populara de la sfarsitul secolului al XIX-lea; este prezentat mobilier original de interior taranesc; adaposteste obiecte ce au apartinut familiei Brancusi, o colectie de albume, scrisori, fotografii, carti si documente referitoare la viata si activitatea lui Constantin Brancusi; la 150 m de casa se afla tabara de sculptura dedicata lui Brancusi, in care sunt expuse opere ale unor artisti recunoscuti international.

În cartea publicată la Editura Vremea, „Brâncuși. Amintiri și exegeze”, Petre Pandrea – care a stat de vorbă în mai multe rânduri cu Brâncuși – a cules fragmente de conversații și comentarii despre sculptor. În paragrafele de mai jos, vă povestește însuși Constantin Brâncuși:
● Plecarea de acasă: Am plecat de la 10 ani, pe jos, din Hobița-Peștișani. Tate era gospodar cu slugi în curte. […] La Craiova, am fost băiat de prăvălie la restaurantul «Spirtaru», din fața gării. Am stat șase ani și munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile trei dimineața, mă sculau birjarii cu ciocănitul codiriștii de la biciușcă în ușa odăiței unde dormeam.
Veneau pentru mușteriii de la trenurile matinale și cereau, înainte de a pleca încărcați de pasageri, să-i servesc cu crenvurști calzi, pelin rece și hrean iute. Am făcut școala de meserii din Craiova și școala de Belle-Arte din București. Pentru a învăța în Capitală, mi-am vândut partea de moștenire de la părinți.
● Primii ani la Paris: La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Mă specializasem în spălatul paharelor.
Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se și uscau mai repede… Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem.
● Prieteniile artistice: La Paris, am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani și, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simțeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercier, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam câte o sculptură pe zi, în genul lui Rodin. Deși mă iubea, n-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercier. «Făceam» ca și el. Pastișam, inconștient, pe Rodin, ca și Mercier, dar vedeam pastișa. Eram nenorocit. Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu.
● Despre vin: Îndeobște, bărbatul adevărat nu bea până când nu-și înjghebează gospodăria. Cine n-a fost frumos la 20 de ani, țapăn la 30 de ani, bogat la 40 de ani și înțelept la 50 de ani, acela nu mai poate fi nici frumos, nici țapăn, nici bogat și nici filosof.
Așa spune și un proverb englez. După 60 de ani, un gorjean nu mai bea. […] Când bei, mai cazi prin șanțuri sau vorbești măscări. Nu se cuvine. […] Vinul nostru ușor de Drăgășani și din Corcova Bibeștilor este doftorie și bucurie curată, dacă-l bei cu șart. Dacă-l bei fără cap, te dă peste cap. Vinul e o slugă, un ajutor al euforiei. Din sluga ta, ajungi sluga vinului și te înhami la carul pierzaniei, împreună cu carnea ta.
● Despre biserică: Nu am niciun respect pentru legile, pentru relicvele și pentru mătăniile propriei mele biserici răsăritene în care am fost botezat. Și, totuși, îmi place să cânt în fiecare duminică în biserica românească din Paris. Fiecare confesiune creștină pretinde că posedă doctrina cea adevărată și denunță pe celelalte ca având niște doctrine ticăloase. Acest fel de religii sunt fără de Sfântul Duh, un creștinism fără Iisus și un rai fără de Iad.
● Despre cunoaștere: În fond, puțini oameni își dau seama că mai sunt și alte forme ale cunoașterii. Împrejurul nostru operează alte sfere ale existenței de care suntem separați doar prin cele mai subțiri fire. Câți dintre noi le recepționează? Nu avem acces la duhul lumii, fiindcă nu îl căutăm. Trupul omului nu este diferit de structura universului. Curentele polare ale energiei curg prin trupul nostru în același mod cum curg în univers. Forțele psihice dinlăuntrul trupului nostru ne pot otrăvi sau ne pot elibera.
● Într-o discuție cu Modigliani: Vă pot da o daltă și un ciocan, însă ați putea distruge această bucată de piatră calcaroasă. Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ce trebuie să fac. Aștept până când imaginea interioară s-a format în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra vorbește.Trebuie să privesc atent în interiorul pietrei. Nu mă uit la aparență.
● Despre căsătorie: Un artist nu trebuie să se însoare, fiindcă poate fi masacrat de femeia lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului. Bărbatul pleacă în bătălii, moare ca ostaș, se ia de piept cu viața. Femeie lui trebuie să aștepte, ca Penelopa, întoarcerea lui Ulysse.
● Despre rolul artei: Arta trebuie să odihnească și să vindece contrarietățile interioare ale omului, aceste contrarietăți din destinul omului, din tragedia lui firească sau din prostiile societății. Arta are și această misiune terapeutică. Să ne amintim numai de Katharsisul aristotelic.
Arta lui Michelangelo nu odihnește și nici nu vindecă. Ațâță rănile tragice ale omului sau îl îngrozește fără descifrare. Nu poți trăi în casă cu Moise al lui Michelangelo. Te înspăîmântă… Poți trăi în casă Venera din Milo… Îți vine chiar s-o bagi în pat. Pe vremea când grecii creau pe Venera din Milo, credeau în viață, în iubire, în zei. Michelangelo nu credea în nimic.
● Despre satul românesc: Am revenit acasă, după atâtea decenii de vagabondaj pentru realizarea artei mele, și ce-am văzut în Gorj nu-mi place. S-a distrus sentimentul comunității. Satul meu este azi segmentat sufletește în cinci felii, cărora ei le zic partide.
Preoții și învățătorii au ajuns nenorocirea satelor. De la ei pornește focarul de infecție sufletească. Nu-s vinovați personal sau ca o breaslă, ci prin breasla lor se face infecția. Este o evoluție socială urâtă. Să luăm și să analizăm pe preotul de odinioară și pe preotul de astăzi. Pe popa al meu îl vedeam primăvara la coarnele plugului, cu părul făcut coadă peste anteriu.
Popa de azi este un domn, un fel de boier, care se duce de trei ori pe săptămână la oraș pentru a face intrigi. Uneori stă acolo mai multe zile. Putrezește mortul în casă, fiindcă popa n-a venit de la târg și nu poate țăranul îngropa mortul fără popă.
● Despre arta țărănească de azi: În arta țărănească actuală din Gorj am simțit prea multă virtuozitate. Furcile de tors sunt prea migălite și prea înflorate. Înainte, crucerii și iconarii lucrau pentru plăcere și din evlavie. Aveau un meșteșug sacru: plăcerea intimă și conștiința unei misiuni. Azi, artistul popular s-a molipsit de la artistul cult și face treaba cu virtuozitate și fără evlavie.
● Despre virtuozitate: „Academiile și școlile de Belle-Arte ne învață virtuozitatea. Dar poți imita un nud viu? Minunea vieții este inexprimabilă. Pe pânză și din marmură ies numai cadavre. Arta este altceva decât redarea vieții, este transfigurarea ei. Învățăm virtuozitatea de la alții, din muzee și din școli. Ar trebui ca fiecare să fim artistul nostru, artist pentru noi, iar nu pentru alții.
În fiecare om zac energii nebănuite, asemeni diamantelor ascunse în pământ. Fiecare îți are diamantul lui. Care este rolul artistului? Artistul prelucrează diamantul brut, îl șlefuiește și îl taie în zeci de fațete, după forma pe care a vizionat-o în măruntaiele pământului și după visul interior al artistului.

În 1903 primește prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuși să plătească drumul până la Paris. Plata pentru monument a fost împărțită în două tranșe, prima jumătate fiind plătită înainte ca să înceapă lucrul, iar a doua tranșă după ce Brâncuși a terminat bustul. Când a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în fața consiliului, dar recepția a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micșorarea nasului, și de asemenea păreri diferite în legătură cu poziționarea epoleților. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă din sala de ședințe în mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, decizând sa parcurgă drumul către Paris pe jos.
Mai târziu Brâncuși a comentat acest incident astfel:
Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.
RL începe astăzi o campanie pentru reconsiderarea atitudinii faţă unul dintre cei mai mari artişti ai lumii moderne, sculptorul român Constantin Brâncuşi. Iniţiativa încearcă să identifice cauzele care au dus la o situaţie paradoxală: Brâncuşi nu are un muzeu dedicat în ţara natală.Ghinion? Prostie? O lungă istorie de gafe a făcut ca în ţară să avem un număr infim din lucrările artistului, să nu ne exercităm dreptul de preempţiune atunci când s-a putut şi să nu exploatăm puţinul care-l avem. Astfel, casa memorială de la Hobiţa se află în paragină, iar ansamblul de la Târgu Jiu nu este inclus în circuitele turistice importante, servind până una alta ca decor pentru fotografii de nuntă. De asemenea, sculpturile care nu au ieşit din ţară în anii de haos din deceniul 9 se află risipite în mai multe muzee, iar orgoliile locale se opun adunării acestora într-un singur loc.

Cum a dat cu piciorul România operei lui Brâncuşi
Moştenirea Brâncuşi a avut parte de o istorie nefericită. Statul român a pierdut cel puţin două şanse de a intra în posesia unor lucrări de Constantin Brâncuşi - în 1951, sculptorul a dat dispoziţii testamentare prin care atelierul său din Paris şi lucrările din el să intre, după moartea sa, în posesia statului român, Arta lui fusese deja calificată drept reprezentantă a „formalismului burghez cosmopolit", iar autorităţile au refuzat donaţia. Într-o ruşinoasă şedinţă a Academiei Populare Române, arta lui Brâncuşi a fost înfierată drept „formală" şi „lipsită de umanism". Urmarea a fost că Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a donat atelierul statului francez; o parte din lucrări au intrat în posesia a doi emigranţi români care au avut grijă de el în ultimii ani ai vieţii. „ După moartea sa, familia Istrate, moştenitorii de drept, au vrut să ne doneze opera lui", dezvăluie colecţionarul de artă Tudor Octavian o altă şansă a României de a intra în posesia unor obiecte de artă ale artistului. „Nu s-a putut. Au vrut să doneze României ce e acum la Pompidou. Noi plătim acum nişte inexactităţi. S-a iscat în presa vremii o campanie fără precedent, artistul fiind numit chiar trădător de ţară. L-au denigrat în «Contemporanul» cu expresii de genul: «Ce ne trebuie nouă trădătorul Brâncuşi?». Furia juvenilă a noului regim a atins se pare un punc de climax în 1953, când s-a încercat demolarea Coloanei Infinitului, fapt confirmat şi de Ştefan Andrei, fost ministru de externe în perioada Ceauşescu, „A fost o tentativă de a o doborî în anii ‘50", declară fostul ministru de Externe (care, conform propriilor declaraţii, în acea perioadă era „doar un simplu student"). „Leonte Răutu a vrut să bage tractoarele s-o demoleze". Întâmplarea se leagă de organizarea, în 1953 a Festivalului Mondial al Tineretului, la care Organizaţia UTM-iştilor din Târgu Jiu s-a angajat să contribuie cu bani strânşi din colectarea de fier vechi. Tras de tinerele tractoare ale industriei româneşti, „fierul vechi" al Coloanei Infinitului s-a încăpăţânat să reziste.
„Domnişoara Pogany", refuzată de Ministerul Culturii
Şi după '89 autorităţile române au continuat seria gafelor. Povestea „Domnişoarei Pogany" se leagă de haosul din primii ani de după '89. Statuia a fost în custodia statului român până în 1993, când a intrat în posesia proprietarilor, fraţii Alexandro şi Alvaro Alvarez, urmaşi ai celor care au primit în 1914 statueta de la Brâncuşi, Cecilia Cuţescu Storck şi Frederick Storck.
Moştenitorii au oferit-o statului român pentru 2,5 milioane dolari, renegociatela 2 milioane. Directorul Muzeului Naţional de Artă, cărturarul Theodor Enescu, a pornit o campanie de strângere a acestor bani, în care a implicat şi Banca Naţională (pe motiv că piesa ar fi reprezentat o investiţie - în 2007, expertul Dominique Levy, de la L&M Arts, a evaluat-o la 38 milioane de dolari). Eforturile lui s-au lovit de obtuzitatea Ministerului Culturii, care, prin intermediul unui aşa-zis expert Lucian Stanciu, a calificat lucrarea drept „neautentică" şi „falsă", iar preţul cerut pe ea drept „fraudulos". Conflictul dintre directorul MNAR şi MCC s-a sfârşit prin demiterea brutală a lui Theodor Enescu. Cum sculptura nu a putut fi clasată drept obiect de patrimoniu fără o ce¬rere a proprietarului, dar nici nu se putea scoate din ţară, situaţia ei a rămas în suspensie până în 2000 (interval în care, spune Ca¬ramitru, proprietarii au ţinut-o ascunsă), când este trecută ilegal peste graniţă, pe la Aeroportul Otopeni, ca „sculptură modernă neclasificată". Statul român blochează licitarea ei la Christie's, în 2002, dar în 2007 este achiziţionată, în urma unei vânzări cu cântec, de către un om de afaceri de origine mexicană contra sumei de 14 milioane dolari. „În 1991 sau 1992, spune fostul ministru al Culturii, ministerul a cerut clasarea ca obiecte de patrimoniu a 16 lucrări de Brâncuşi - două dintre ele, «Domnişoara Pogany» şi un «Cap de copil» nu au putut fi clasate, din cauza litigiilor cu proprietarii. Ambele au fost scoase din ţară, însă despre «Cap de copil», nu s-a vorbit deloc"; oricum, peste 50 de sculpturi din creaţia artistului sunt declarate dispărute."


Un proces verbal al unei ședințe din 1951 a Secțiunii de Stiința Limbii Literatură și Arte s-a transformat într-un un document de istorie întunecată. Academicieni și intelectuali români de prima mînă,universitari cu greutate și pretenții participă la unul dintre cele mai anticulturale momente din istoria Academiei Romane:o dezbatere legată de opera lui Constantin Brancusi.
Ea a avut loc în urma ofertei sculptorului român de a lăsa moșternire statului roman circa 200 de lucrari și atelierul sau din Impasse Ronsin no 10. Academicienii și intelectualii români au respins oferta lui Brancusi și astfel o impoartantă parte a moștenirii Brancusi a ajuns în proprietatea statului francez.
Proces verbal Nr. 10 al sedinței din 7 martie 1951
Ședința este prezidată de tov. Acad. M.Sadoveanu
Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu și tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpessicius și K.H. Zambaccian.
Și-au scuzat absența tov. Acad. Gala Galaction și tov. Lucian Grigorescu.
Se citeste procesul-verbal al ședinței din 28 Februarie a.c., care se aprobă.
1. Tov. Acad. I. Iordan depune raportul de activitate pe luna Februarie 1951 al Institutului de Lingvistică și tov. Acad. G. Oprescu depune procesul-verbal al ședinței din 1 Martie a.c a Institutului de Istoria Artei.
2. Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării D-sale asupra sculptorului C. Brâncuși, prezentând și numeroase planșe și publicații cu reproduceri din Brâncuși.
Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărții lui Sobolev ”Teoria leninistă a reflectării în artă” în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea amintește că citase pe Paciurea și Brâncuși ca exemple de formalism în sculptură la noi.
Fiind cazul tipic al unui artist de talent care oscilează între realism și formalismul extrem, cazul Brâncuși trebuie să fie discutat pentru că ridică probleme importante.

Tov. Acad. Călinescu, ia notă asupra comunicării tov. Prof. Jalea, constată că Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte. D-sa clarifică notiunea de realism , in sensul vederilor creatorilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realitații și nu ca o reproducere fotografica a ei, asa cum e inteles în mod stângist.
D-sa încheie aratand inutilitatea continuarii discutiilor asupra lui Brâncuși.
Tov. Acad Oprescu spune că nota tov. Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante.
D-sa arată datele si faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuși, o figură mai puțin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate și îl ilustrează ca pe un om de talent și de mari sperante în prima parte a activitatiilor sale, dar care, sub influenta unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indifenitul si a cubismului, speculând prin mijloace bizare gusturilor morbide ale societatii burgheze.
Tov. Acad. V. Eftimiu, precizează că tov. Jalea a intentionat prin comunicarea D-sale sa reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuși.
Tov. Prof. Graur este impotriva acceptarii în Muzeul de Artă al R.P.R a operelor sculptorului Brâncuși, în jurul căruia se grupează antidemocrații în artă. D-sa cere ca în secțiune să se discute pe viitor probleme rezolvate si publicate de autorul comunicării și propuse spre discutare Secțiunii.
Tov. K. Zambaccian și Acad. Victor Eftimiu revenind la sculptorul Paciurea arată că ”himerele” acestuia au fost un protest împotriva realităților de atunci și că Paciurea a terminat ca realist cu busturile printre care se numară acela al lui Tolstoi.
Tov. Acad. Camil Petrescu relevă meritul comunicării tov. Jalea de a fi prilejuit discuții interesante și de a fi deschis probleme de o semnificație deosebită.
D-sa anunță că, în ședința viitoare își propune să precizeze câteva nuanțe asupra formalismului în artă.
Sedinta se ridică la orele 19:00
Secretariatul sectiunii Acad. Mihail Sadoveanu”
P.S. Documentul a fost descoperit în 2013 (după 62 de ani de la umilirea lui Brâncuși în ședința Academiei RPR din 7 martie 1951) de scriitorul Laurian Stănchescu, care l-a publicat pentru prima dată în presa gorjeană.

Random image

Album info