Flori Jianu

conacul Bellu Urlati

Adresa: Orzoaia de Sus nr. 2
Localitate: Urlati
Judet: Prahova
Zona: Muntenia
Tel: 0244 271721 program de vizitare 9-17

Dacă treci prin oraşul prahovean Urlaţi şi nu mergi să vezi, din neştiinţă sau lipsă de timp, Conacul Bellu înseamnă că degeaba ai fost pe aici, că n-ai văzut nimic.

Conacul Bellu (casa mica ) este cel mai emblematic edificiu. Este vorba, de fapt, despre un complex de clădiri (chiar dacă acum nu se mai păstrează tot, ci doar clădirea mică, palatul, bucătăria, biserica şi celelalte fiind distruse de timp şi nepăsare ori de bombardament).

Se preconizează ca întreg complexul de clădiri să fie, în timp, refăcut. Dar, din păcate, ca peste tot, lipsesc banii. In prezent se poate vedea foisorul de la intrare si vizita Conacul Bellu, devenit muzeu, din 2004 pana acum, s-au cheltuit 17 miliarde de lei vechi pe restaurarea casei mici.

Din soseaua Ploiesti-Buzau la km 20, prin localitatea Albesti-Paleologu, se fac 6 km pana la Urlati.

Conacul e pe o colina impadurita la care se ajunge pe niste stradute laturalnice practic e la iesirea din oras, langa stadion.

Locul are forta si mister, niciunde n-ai sa vezi o casa romaneasaca mai frumoasa si mai bine pastrata, o bijuterie !

Conacul mare s-a prabusit la cutremurul din 1940, poate fi vazut in fotografii.

Aerul aici e foarte curat, e multa liniste, e un bun loc de relaxare…

Conacul a fost recent restaurat, este declarat monument arhitectural, dateaza din secolul XIX, adaposteste mai multe piese de arta decorativa, mobilier vechi din lemn masiv, arme, icoane, carti…exista aici un beci si o crama care merita vazute. Mobilierul aproape in totalitate a apartinut familiei Bellu.Tot din colectia Bellu sunt tablourile: Portret de barbat de Pavel Dincovici, Taranca de Eugen Maximovici, Batran cersetor de Theodor Aman, icoane, candelabre, sfesnice, stampe japoneze si vasele orientale, statueta de bronz Venus din Milo- copie, un cap de copil din lut, precum si valoroase litografii realizate de Carol Papp de Szathmary.

Proprietarul Alexandru Bellu a fost un cunoscut om de cultura, avocat, arhitect, numismat si fotograf pasionat, unul dintre precursorii artei fotografice romanesti.

Aici s-au facut filmarile pentru ,,Coana Chirita in provincie’’.

Cei care se ocupa de muzeu, povestesc cu dragoste despre conac, incaperile lui, crama, istoria familiei Bellu si despre fiecare obiect intanlit in casa…de la jiltul pentru rugaciuni pana la tablourile de o frumusete rara.

Parcul ce imprejmuieste conacul are o priveliste splendida asupra dealurilor si oraselului Urlati.

Mariţa Beloaica, aşa este cunoscută fosta fată în casă de la Conacul Bellu, vine din când în când prin locurile tinereţii sale. E în vârstă, n-a iertat-o timpul, dar se tulbură de fiecare dată când păşeşte în interiorul muzeului. „Pe aici era aşa, pe dincolo se făcea altminteri...“ – povesteşte ea muzeografilor, plină de emoţii. Retrăieşte, practic, toată perioada de la conac. Mariţa Beloaica ştie şi copiii din flori, ştie şi de doi dintre ei care au fost recunoscuţi şi au primit numele familiei, relatează cum veneau ţăranii vinerea, la conac, să-şi vândă sau să-şi ofere produsele baronilor.

Fotografii facute de Alexandru Bellu cu tarani romani, pot fi vazute in albumul ,,La Roumanie en Images’’ aparut la Paris in 1919. Innobilat cu titlul de baron la Viena si avand proprietati in toata Europa, Alexandru Bellu s-a retras cu cei 7 copii ai sai in conacul de la Urlati, unde a cheltuit uriasa sa avere pe colectii pe care le va dona in anul mortii.

Ultimul sau descendent George de Bellu va oferi conacul si intinsele mosii statului comunist, in schimbul privilegiului de a locui in camaruta servitorilor, pana in 1972 cand se stinge din viata. Sotia sa Odette Ruffier, o frantuzoaica frumoasa care abia vorbea cateva cuvinte romanesti, se sinucide, la varsta de 90 de ani, in saracie si disperare.

Prigoana comunista a naruit una din cele mai mari averi care a fost vreodata in Romania.

Actualul conac de la Urlati era casa de vara a familiei Bellu.

In 1900 Alexandru Bellu avea uzina electrica, masini si garaje, telefon Ericsson (il puteti vedea in conac), atelier foto pe placi de sticla si un cinematograf unde rulau pelicule ale fratilor Lumiere, dar a preferat sa traiasca inconjurat de scoarte si straie romanesti, in camere cu zidarie alba, cu plafoane cu barne de stejar.

Cele patru laturi ale casei au patru fatade diferite, patru stiluri arhitectoncie romanesti diferite si unitare deopotriva. Conacul e inconjurat de un imens parc dendrologic, cu un munte in miniatura si o pestera, cu alei si podete de piatra, cu magnolii si liliac japonez, cu livada de ciresi si nesfarsite randuri de bujori sau trandafiri, un rai…din toate insa au ramas numai povesti, in curtile taranilor rasar azi bujorii de altadata care refuza sa moara…

De ultimul descendent batranii de azi vorbesc frumos, mangaindu-l cu gandul, ii spun ,,conasu’’ povestesc ca ar fi fost innalt si slab, falnic si frumos in felul lui, imbracat cu o suba ponosita, se sprijinea intr-un baston cu maciulie de argint, bolnav de prostata si slab ca moartea nu se plangea niciodata, posibil sa isi fi grabit sfarsitul nevrand sa mai manance; asa flenduros cum era, oamenii ii faceau partie iarna si isi scoteau caciulile in fata lui, niciodata nu era furios si nu spunea vorbe urate, se purta ca un print si avea rabdarea unui sfant. Dupa moartea lui, umbland prin pestera din spatele parcului, copii din sat au gasit mii si mii de marci postale, nu le stiau valoarea si le-au prapadit jucandu-se cu ele, incat la un moent dat toate ulitele din Urlati erau pline de timbre. Rusii in 1916 i-au luat bijuteriile Odettei Ruffier, comunistii au pus mana pe colectii si pe conac, ce nu au jefuit altii, a daruti cu doua maini conasu ,,duca-se’’ zicea… a impropietarit taranii, le-a dat bani sa aseze case, era omenos, pe ulita el saluta primul, in casa, servitoarelor le spunea ,,conita’’, respecta omul simplu iar taranul era sfant.

Neamul baronilor s-a stins ciudat, salbaticindu-se precum trandafirii de pe alei, iubareti si fara prejudecati aristocratice, aproape toti barbatii familiei s-au incurcat cu fete frumoase din popor impanzind satele din jur cu copii si ibovnice rasplatite din plin, imparateste.

Grigorescu si Bellu erau prieteni. Atât de buni, că ajunseseră să se influenţeze unul pe celălalt în ceea ce făceau. Există chiar, după cum spun interlocutorii noştri, un serios semn de întrebare privind renumitul car cu boi: l-a fotografiat întâi Bellu şi apoi l-a pictat Grigorescu ori Grigorescu a realizat întâi tabloul şi Bellu s-a inspirat privind şi admirând pânza? E greu de spus, la această dilemă nu au răspuns nici specialiştii.

Deşi a trăit destul de mult la Urlaţi, Alexandru Bellu a fost înmormântat la cimitirul care îi poartă numele din Bucureşti. Unchiul său, Barbu Bellu, ministru de justiţie în timpul lui Cuza, a donat municipalităţii 20 hectare de teren, la fel ca şi Văcăreştii, pe care s-a întins apoi Cimitirul Bellu. Aici a fost îngropat corpul neînsufleţit al colecţionarului atunci când i-a venit sfârşitul.

Satele din jur, de la Chiojdeanca la Tariceni, poarta si acum amintirea iubaretilor barbati Bellu -copii din flori, zdraveni si inteligenti; unii ramasi simpli tarani, altii plecati in lume, la Paris sau Viena. Nimeni nu revendica nimic - ici bunuri, nici titluri nobiliare. Din toate au ramas cu o anume mandrie ca sunt ceea ce sunt si ca satul lor era candva centrul lumii, aici poposind Printesa Ileana si Regina Maria, Grigorescu si Amann, in timp ce George Enescu se incalzea la claviatura pianului din sufragerie.

Nimeni nu poate sti de ce baronul Bellu s-a oprit tocmai la Urlati. Alexandru calatorea enorm. Era cetatean al Europei. Avea case la Nisa si Venetia, la Basel si Paris, iar vienezilor le construise un spital imens. Mai avea o familie mare si renumita, unchiul sau, Stefan de Bello, fiind medicul pictorilor impresionisti, tot el creand Muzeul Marmotant de la Paris, cu a sa colectie fabuloasa de tablouri -de la Michelangelo la Monet.

Din toate pasiunile sale (de la numismatica la bibliofilie), nimic nu se poate compara cu arta fotografica. I-a placut enorm sa iasa cu aparatul pe camp, sa surprinda dealuri si vai, scene de munca si, mai ales, chipuri de tarani, femei frumoase si pline de vitalitate, batrani intelepti si blanzi, barbati incrancenati de munca si griji. Parca simtea ca aceasta lume se pregatea sa moara - incet, tacut, pe nesimtite. Era constient. Avea o misiune.

Cununa colectiilor sale trebuia sa fie taranul roman. Conteaza prea putin jaful si risipa averii familiei Bellu. Ratacite prin beciuri si poduri prafuite, taranii din Urlati mai pastreaza inca parte din placile fotografice pe sticla ale baronului. Ca si timbrele conasului George. Nu au ce face cu ele. Nu au cui sa le vanda. Mult mai important e ca nu le arunca. E mostenirea lor. Testamentar parca, Alexandru Bellu le-a lasat darul cel mai de pret: propria lor imagine de oameni tineri si frumosi, imbracati in camesoaie inflorate si itari albi ca spuma laptelui, zambind increzatori spre viitor.

Random image

Album info